Gandim prea mult si simtim prea putin.
Ne consumam toata energia vorbind si nu mai actionam deloc.
Pare-se ca asta ar fi un fel de element definitoriu pentru generatia noastra, cea a tinerilor de astazi.
Parca suntem tot mai departe de specia umana,
parca ne transformam în masinarii.
Suntem atat de diferiti de parintii si de bunicii nostri:
ei traiau lucrurile altfel si pentru ei viata avea alta însemnatate decât are pentru noi.
Noi nu mai simtim nimic.
Purtand diverse discutii, remarc starea asta la majoritatea prietenilor mei.
Dar chestia asta se poate observa oricum,
daca esti putin atent la comportamentul celor pe care îi vezi mergand pe strada:
toti par a se grabi undeva, îngandurati, cu capul plecat,
fara nicio expresie pe fata – este rutina lor zilnica, se grabesc sa ajunga nicaieri,
alearga în cercuri, caci pentru ei nu exista ziua de maine; toate zilele sunt la fel.
Pentru noi, timpul a capatat doar sensul unui cuvant, nimic mai mult.
Sunt momente în care parca nu mai avem nicio speranta, nici un scop, ci doar… traim.
Ma regasesc si eu aici. Ma simt secatuita de orice sentiment care ma încerca în trecut;
parca nu mai simt nimic, nu mai am încredere în oameni, nu mai am asteptari de la ei,
sunt foarte suspicioasa în legatura cu orice si – nu stiu cum sa o spun fara sa sune ciudat – ma simt… goala;
parca nu ma mai leaga nimic de nimeni, parca sunt singura în toata nebunia asta.
Nu am mai fost fericita cu adevarat de foarte mult timp; nici nu as putea spune de cand.
Ciudat este ca nu as putea zice nici ca sunt trista.
Nu… Oamenii tristi sunt cei care au probleme serioase, care au trecut prin multe,
iar eu una nu am nicio problema. Nu ma simt… nicicum....nimic ..doar ceva rece in sufletul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu