prea mult si care apoi ramane într-o singuratate amara.
De ce ma dor atat de rau cuvintele oamenilor? Mai ales ale celor apropiati…
De ce nu pot sa trec mai departe si sa las vorbele sa fie purtate de vant si duse undeva într-o pagina de trecut?
De ce simt atat de adanc dorul de unele persoane care poate ca m-au si uitat?
De ce trebuie sa fiu mereu eu cea care îsi aminteste, care viseaza, care vrea sa retraiasca,
careia îi lipsesc prietenii copilariei si puritatea anilor de atunci?
De ce nu pot sa evit sa ma întorc în timp?
De ce nu pot sa opresc lacrimile atunci cand ma despart de cineva,
de ce nu pot stapani regretul atunci cand plec de undeva si de ce nu-mi pot controla sentimentele?
De ce ma cutremura atat de tare ideea de pierdere sufleteasca?
De ce nu pot sa vorbesc uneori? De ce simt ca orice as spune ar fi prea putin sau ar fi de neînteles?
De ce prefer sa îmi închid trairile în mine si sa le ascult pe ale altora?
De ce urasc sa spun nu, chiar daca stiu ca asa e cel mai bine?
De ce aman sa fac ce simt atunci cand simt?
De ce uit ca înainte de orice, în viata mea, eu sunt pe primul loc?
De ce? Pentru ca…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu