Cunoste'ma fara ajutor

Am momente cand îmi doresc ca oamenii sa vada tot ceea ce se afla în sufletul meu, sa se puna în locul meu. Pentru ca doar asa ar reusi sa ma cunoasca în adevaratul sens al cuvantului.
Doar asa ar putea sa îmi vada fiecare centimentru de sensibilitate, fiecare lacrima neplansa, intensitatea fiecarei dureri, fiecare gand care nu-mi da pace, fiecare cuvant pe care nu l-am rostit,
fiecare sentiment pe care nu l-am marturisit. Doar asa ar putea sa simta cat ma ranesc cuvintele aspre, cat ma bucura vorbele calde, cat iubesc, admir si respect oamenii dragi si cat pretuiesc prietenia si iubirea lor.
Dar sunt doar niste momente. Pentru ca dupa îmi dau seama ca acest lucru nu se poate si ca cine trebuie sa faca parte din viata mea, trebuie sa ma cunoasca si fara ca eu sa-i arat tot. Îsi poate da seama ce fel de om sunt si fara sa stie tot despre mine, si fara sa îi spun de fiecare data ca sunt fericita sau trista, ca mi-e dor sau ca am nevoie sa visez, ca îmi vine sa plang sau sa rad, ca vreau sa raman sau sa plec, ca am nevoie de cineva sau ca îmi doresc sa fiu singura. Daca cineva va vrea sa faca parte din viata mea, trebuie sa-mi cunoasca sufletul si fara sa i-l arat eu.
Usor nu e, stiu, dar nici imposibil. 
Nu sunt greu „de citit”.