A doua sansa

 “Iert, dar nu uit” – astea sunt cuvintele amare pe care ni le spunem dupa fiecare tranta pe care o luam, convinsi ca neuitarea inseamna maturitate si ca daca aruncam la îngramadeala în traista toate relele care ni s-au facut si le purtam cu noi la fiecare pas în lume, atunci nimeni nu are cum sa ne mai atinga vreodata. Asta ne spunem, convinsi ca nu am pus nimic la suflet, ci doar am adaugat înca o lectie învatata din cartea vietii, fara sa ne dam seama ca strangem în inima noastra atatea vechituri, încat într-o zi n-o sa mai putem deschide usa sa poftim pe cineva acolo. Oare ierti cu adevarat, daca nu poti sa uiti? Cum poti sa spui ca ai iertat, daca nu esti în stare sa te mai uiti la omul acela ca înainte, daca duci cu tine neuitarea la fel cum un detinut poarta un lant cu bila, condamnat sa nu se miste niciodata din loc? Si de ce ai spera la un nou început cand stii ca lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel? E ciudat sa te întalnesti cu cei care au facut parte din viata ta la un moment dat si sa îi privesti acum ca pe straini. Te întrebi cand si de ce, încerci sa-ti dai seama cum s-a ajuns aici si ce ai fi putut face altfel. Chiar poti sa ierti, daca nu uiti? Si mai ales, esti un om rau pentru ca nu poti sa uiti?