Trecutul

Noi parea ca o sa fim altfel, dar am sfarsit ca restul. Am sfarsit ca relatiile de dinainte si la fel cum vor sfarsi si cele viitoare. Iar eu, cel mai curajos suflet din lume, nu mai am curaj astazi sa visez. Vad în fiecare început sfarsitul si strivesc fiecare clipa de fericire sub greutatea gandului ca fiecare pas pe care-l facem ne duce spre final. Vorbele frumoase nu ma mai misca, mangaierile nu-mi mai ajung la suflet, iar fiecare promisiune se izbeste în mine de nimicitoarea întrebare “Pana cand?”.
Simt ca am devenit pragmatica, rationala, cinica, am devenit tot ceea ce nu eram. Si într-un fel poate ca mi-e bine asa, am o parere atât de proasta despre lume, încat cu greu as mai putea fi surprinsa. Stiu acum ca sentimentele nu dureaza iar oamenii sunt schimbatori, stiu ca “dragostea vietii” poate fi traita cu unul, cu altul, ca aceleasi promisiuni pot fi repetate iar si iar ca pentru prima oara… stiu deja care e succesiunea privirilor si a anotimpurile în iubire. Si ai zice ca e bine asa, dar eu simt cum ma usuc. Ma uit cu dezgust la oameni care azi îsi jura iubire vesnica, iar maine nu dau doi bani unul pe celalalt, îmi repugna gesturile epatante si cuvintele mari, dar chiar si asa am permanenta nevoie de ele. Am nevoie de iubire, tanjesc dupa afectiune, iar cand mi se ofera nu pot sa le primesc. Simt cum mi se scurge timpul sub auspiciile lui “Nimic nu e pentru totdeauna” si nu-mi permit sa ma mai bucur de nicio clipa la adevarata ei valoare. As vrea, dar e o parte din mine care nu ma lasa. Aduc cu mine trecutul în prezent si privesc viitorul de undeva de sus, supunandu-l convingerii fatale ca stiu deja cum vor decurge lucrurile. Si atunci ce rost ar mai avea sa o iau iar de la capat?