Îmi spun ca nu voi mai crede asa usor în oameni... Si ce fac? Ma las învinsa de naivitatea care ma caracterizeaza si ofer din nou garantii. Si din nou. Si din nou. Si ajung sa fiu dezamagita. Din nou.
Îmi spun ca de data nu voi mai plange pentru ca nu se merita. Si în clipa urmatoare îmi simt ochii arzand de lacrimi care abia asteapta sa'mi ude obrajii.
Îmi spun ca nu trebuie sa'mi mai pese, ca nu trebuie sa ma consum. Si cu toate astea, simt ca nu mi'e bine.
Îmi spun ca trebuie sa plec si ceva ma face sa mai stau.
Îmi spun ca voi uita tot ce m'a întristat, toti oamenii care s'au îndepartat de mine sau de care m'am îndeparat eu. Si nu fac altceva decat sa dau nas în nas cu o napadire de amintiri.
Nu cred ca voi scapa niciodata de sensibilitatea care mi s'a instalat în suflet, de naivitatea de a crede în oameni, de dorinta de a iubi, de nevoia de oameni...
Nu, nu voi scapa, dar voi încerca sa le controlez, sa nu mai iasa atat de mult în evidenta. Ce e mult strica de multe ori.
Dar nu pot sa nu ma'ntreb: voi reusi oare?
Nu sunt un om perfect, nu am spus niciodata acest lucru si nici nu'mi doresc sa fiu...
Am defecte si calitati in egala masura. Am facut greseli, am ranit, am dezamagit,
dar am si iubit din tot sufletul, am oferit incredere, am ajutat si admirat.
Mi s'a intamplat sa nu pretuiesc anumiti oameni cand a trebuit, ci abia dupa ce m'am trezit fara ei.
Este un lucru la care inca lucrez si sper sa nu mai fac greseala de a'mi da seama cat valoreaza un om dupa ce il pierd,
ci cat timp il am langa mine.
Am pastrat distanta fata de persoane care nu mi s'au potrivit,
care am crezut ca nu ma caracterizeaza, si nu am gresit.
Nu ofer usor incredere, nu ma incumet sa povestesc primului om pe care'l intalnesc lucruri despre mine.
Imi trebuie timp. Timp ca sa cunosc oamenii si sa ma conving daca e bine sau nu sa'i primesc in viata mea.
Cateodata ma insel... Ofer incredere, iubire si sunt "rasplatita" cu dezamagiri si vorbe grele.
Am iertat, am iertat pentru ca sufletului meu ii vine greu sa fie suparat pe cineva.
Asa e el si nu'l pot schimba. Daca ma gandesc bine, nici nu vreau.
Cu siguranta se vor gasi oameni care sa'l placa asa cum e: sensibil, naiv,
cu toate calitatile si defectele pe care le are.
Mi'e greu prin cuvinte sa exprim
acele sentimente ce ma cuprind
Cum sa explic totul cand noapte de noapte
gandurile nu ma lasa in pace?
Inima imi aminteste de tine, Tata...
Scumpul meu ...dragul meu ...iarta'ma!
Ca incapatanata am fost mereu
si mi'am ales drumul cel greu...
Iarta'ma Taticul meu pentru despartire
si pentru rarele mele vizite..
Adesea plang, aducandu'mi aminte
cum te suparam din cand in cand...
Iarta'ma Taticul meu....
pentru ultima oara...iarta'ma..
Atat de multe nu intelegeam atunci...
atat de multe mai am de inteles
Probabil am iubit prea putin,
sau poate iubirea n'am putut s'o inteleg..
Dragostea ta a fost nemasurata...
ale tale sperante si visuri..
iarta'mi maniera mea dura,
din cauza careia te suparai..
Acum despre viata stiu mai multe..
Imi amintesc de a ta grija
si tare as vrea sa te imbratisez...
Iarta'ma scumpul meu Tatic..
Iarta'ma pentru despartire
si pentru tot ce ti'am gresit..
Cu gandul eu iti sarut mana tie..
si iti cer iertare lacrimand..
Acea senzatie de neputinta... Atat de grea si apasatoare. Se întampla sa ma prinda în bratele ei uneori.
Si mi'e ciuda ca nu pot sa scap de ea, nu pot sa o îndepartez si sa'i ordon sa nu mai apara.
Mereu am urat cand cineva drag e cuprins de griji, iar eu tot ce pot sa fac este sa privesc neputincioasa.
Urasc asta! Îmi simt bratele legate si ideea de neputinta ma sufoca! Eu stiu ca toate pe lumea asta trec, stiu, dar cum sa îi mai picur acest gand în inima celor care au privirea mereu plina de griji?
Celor care se culca cu griji si se trezesc cu griji, celor care poate plang pe ascuns,
celor care sunt macinati pe interior de tot felul de ganduri, dar care nu se plang? Cum sa fac asta?
Suntem oameni, avem sentimente, iar durerea celor apropiati se piteste si în sufletul nostru
de fiecare data cand bate la usa deschisa a sufletului lor.
M-am asezat in fata calculatorului,cu lacrimi in ochi,incerc sa imi inec amarul si toata suferinta in scris.
Nu mai pot respira,nu mai pot vedea,fiecare lacrima care aluneca pe obrazul meu,
este o picatura din dragostea enorma pe care ti'o port.Incerc sa le sterg...dar ele continua sa curga...
de dorul tau si pentru tine...inima imi este strapunsa de ace,cuie,spini,de cutite,inima aceea care odata tu imi spuneai sa am grija de ea...sa nu o dau oricui pentru ca nu toata lumea va sti sa o aprecieze...acum parca nici nu mai bate,
Ma opresc din scris si merg la geam ..inca incercand sa imi sterg lacrimile... vorbesc cu tine..iti spun ca imi lipsesti si ca te'as vrea inapoi sperand .....sperand ca ma vei auzi..
Cu mainile impreunate plangand iti cer iertare... pentru tot...
ca nu ti'am fost aproape..si ca te'am neglijat...ca nu ti'am spus mai des cat te iubesc de mult..
As vrea sa imi ridic ochii spre cer...dar nu indraznesc deloc..
Nu imi mai pot permite sa ma uit la cer,pentru ca nu demult imi aratai cerul si imi spuneai..
Uite tata ...cerul este plin de stele ...maine cu siguranta va fi o zi frumoasa..
Va fi tati? chiar va fi ? cum voi mai putea spune ca "maine va fi o zi frumoasa" cand tu nu mai esti?
Cum voi mai putea spera la o noua zi mai buna fara tine ...cum?
As vrea sa pot explica toate starile care le am...as vrea sa pot explica durerea ce este in sufletul meu..
as vrea sa pot explica lacrimile care daca nu'mi curg pe obraji ..imi inunda sufletul si inima...
Dar....Cum sa explic sau ce sa spun despre lacrimile care nu se vad, care nu curg, dar care poarta cu sine oceane de suferinta, care poate imi alina rani sau, dimpotriva le adancesc?
Cum poti sa explic sentimentele interioare ale unei fiintei umane,
sentimente care rar au o interventie directa.
Am ganduri neimpartasite, nemarturisite, neintelese, tainice, adesea neimplinite care dor, care provoaca suferinta. Asa cum sunt cuvinte nerostite, pastrate in inima omului,
pana cand, vor erupe ca un vulcan, surprizand, ranind sau vindecand, implinind sau provocand prabusiri oamenilor din jur si, chiar si mie.
Ce port în suflet?
Oh, Doamne... cate nu port! Am o gramada de amintiri, unele ma emotioneaza, altele ma întristeaza,
am oameni frumosi, am pierderi, am lacrimi neplanse, am cuvinte nerostite, am dorinte neîmplinite, am dor,
am vorbe frumoase, am speranta si iubire.
Daca am regrete?
Da, am si regrete. Nu foarte mari, dar undeva acolo este un coltisor si pentru ele.
Sunt regrete datorate faptului ca nu am avut curaj sa fac anumite lucruri atunci cand am simtit,
sunt regrete datorate trecerii timpului care îmi scapa printre degete si nu stiu unde se duce,
sunt regrete datorate unor pierderi. Nu materiale, ci sufletesti.
De ce îmi e dor?
De oameni, de mine, de mine copil, de naivitate, de sinceritate, de iubire...
Greseli?
O, da! Ca orice om pana la urma. Greselile au facut si cred vor mai face parte din viata mea.
Din unele am învatat, iar pe altele recunosc ca le'am repetat.
Ti'ai dori ca oamenii sa te cunoasca cu adevarat? Exact asa cum esti.
Dar asa ma cunosc. Bine, ce'i drept nu le arat tot.
Mi'e frica uneori sa fac asta, pentru ca oamenii nu înteleg întotdeuna si profita.
Bunatatea nu este priceputa si apeciata, ci luata în ras în ziua de azi.
Faptul ca spun te iubesc persoanelor dragi, nu o fac cu niciun scop, o fac pentru ca simt.
Nu spun cuvinte frumoase decat daca le simt, asa am facut mereu.
Atunci cand vreau sa fiu singura sau am o zi mai proasta în care sunt indispusa si ridic tonul,
nu este din rautate, este pentru ca poate se aduna prea multe.
Si uneori am nevoie doar de mine pentru a le face fata. As vrea sa înteleaga asta toti.
Nu sunt un om perfect, sunt un om obisnuit. Am si bune, si rele.
Si tocmai de asta apreciez enorm pe cei care ma accepta asa cum sunt,
care îmi sunt alaturi atunci cand am nevoie si care ma lasa singura atunci cand trebuie. este tot ce am nevoie.
Nu uit niciodata sa ascult la randul meu, sa sterg lacrimi, sa redau sperante si zambete.
Poate ca nu reusesc de fiecare data, dar o vorba buna,
o îmbratisare si un umar drept sprijin voi avea mereu pentru cine are nevoie.
Se întampla sa vrei sa te descarci, dar sa o faci în asa fel încat nu fie nevoie sa vorbesti,
sa nu trebuiasca sa raspunzi la întrebari, sa asculti pareri, critici, tot felul de remarci.
Iar eu pentru asta am ales scrisul. Pentru ca am descoperit în el un prieten mai bun decat ma asteptam.
Ma lasa sa scriu ce vreau, cum vreau, oricand vreau, nu'mi pune întrebari, nu ma judeca, nu'mi cere explicatii,
sta si ma "asculta" tacut, linistit...
Tot ceea ce am nevoie uneori este o foaie si'un pix.
De ce scriu? Scriu pentru ca asa ma descarc cel mai bine.
Scriu pentru ca doar asa pot "vorbi" cu mine si'mi pot regasi linistea, speranta, încrederea.
Scriu pentru ca vreau sa îmi explic mie anumite lucruri si chiar sa ma cunosc mai bine, sa ma înteleg mai bine.
Scriu pentru ca doar asa mai pot "certa" pe cei care m'au dezamagit,
care spuneau ca ma iubesc si care s'au dovedit a fi altfel decat îi vedeam eu.
Scriu pentru ca doar asa îmi pot alina dorul de cei care sunt departe de mine sau de cei care nu mai sunt...
Scriu pentru ca doar asa penita se umple de amintiri pe care mi'as dori sa le retraiesc sau pe care nu vreau sa le pierd.
Scriu pentru ca scrisul este pentru mine o gura de oxigen de care am mare nevoie. Scriu pentru ca simt sa fac asta.
Scriu pentru ca asa îmi smulg toata apasarea din suflet.
Scrisul este cea mai buna caracterizare a mea!
Intr'o buna zi iti vei da seama ca timpul ti'e pe sfarsite...Atunci iti vei sprijini obrazul in palma , vei privi lung catre nicaieri si te vei intreba retoric : "Unde si cand s'a dus..?"In jur iti va fi gol, in suflet la fel , caci toti cei dragi vor fi plecati de mult de acolo....Iti vei aminti vag cum fericirea te'a insotit pana la un moment dat,dar tu nu ai avut vreme pentru ea...sau cum ai fost asteptat de catre oamenii care te iubeau , dar tu nu ti'ai facut timp sa ajungi la ei...Toate au trecut pe langa tine , toate au zburat ,toate s'au dus...Ziua in care vei realiza ca ti'au ramas atat de multe nefacute , va fi extrem de dureroasa...dar tardiva. Umple'ti acum cat inca poti sufletul si timpul cu oamenii care abia astepta sa si'l petreaca pe al lor cu tine.Altfel ...intr'o zi...iti vei da seama ca timpul tau s'a sfarsit....in van.Si orice ai face...si oricat de mult ai vrea ..nu o sa mai poti recupera ceea ce ai pierdut.Nu o sa mai poti da timpul inapoi...
...înainte de toate, esti om si te doare, si ai visuri pentru care lupti în fiecare clipa...
Esti om si cateodata îti pierzi speranta,
esti om si esti dependent de iubire, simti nevoia sa primesti vorbe frumoase, îmbratisari si încurajari."
De ce sa spun ca nu-mi pasa cand simt ca durerea se raspandeste înauntrul meu?
De ce sa spun ca nu-mi pasa cand obrajii îmi sunt deja umezi?
De ce sa spun ca nu-mi pasa cand întreaga mea fiinta striga disperata dupa ajutor?
De ce sa spun ca nu-mi pasa cand nu stiu sa ma prefac?
Ca sa par puternica, ar spune unii, fara sa stie ca m-am prefacut destul si nu mai pot ascunde
tristetea acunsa dupa un zambet si asa nereusit.
Se întampla uneori sa pui punct acelei perioade în care ai luat pe “sunt bine”
în brate si sa te arati lumii asa cum esti: cu slabiciuni, cu temeri, cu nevoi,
cu lacrimi înca neuscate, cu rani înca deschise, cu sensibilitatea care te caracterizeaza,
cu doruri nesfarsite, cu sentimente nemarturisite, cu vorbe nerostite...
Pentru ca înainte de toate, esti om si te doare, si ai visuri pentru care lupti în fiecare clipa...
Esti om si cateodata îti pierzi speranta, esti om si esti dependent de iubire,
simti nevoia sa primesti vorbe frumoase, îmbratisari si încurajari.
Si cedezi atunci cand vezi ca nu e nimeni prin preajma care sa îti ofere macar un zambet,
sa îti picure putina liniste si speranta în suflet.
