Acum ca nu ma mai auzi, nu mai trebuie sa tac.
Iar eu aici, amintindu-mi de tine…
Îmi place sa cred ca exista o iubire linistita care dureaza pana la moarte si o iubire tumultoasa care nu poate dura.
Sau poate e doar faptul ca nu am vrut sa te mai retin, iar acum îmi aduc aminte de tine.
Tu, tu care nu ai stiut cat te iubeam,
poate în alte brate vei uita, poate…
Poate te vei uita la alta, cu aceasi privire cu care atunci m-ai cucerit.
Fluxul sangelui meu îti canta numele, iar vantul noptii îl repeta la infinit.
Si ma îndepartez, simt cum merg înspre uitare.
S-ar putea ca cineva sa ma pomeneasca, dar el se va face ca nu a auzit.
Timpul trece, iubirea se termina.
E normal ca tot ce a fost odata acum sa sfarseasca în cenusa.
Chiar daca nimeni nu-si doreste asta, timpul trece, trece peste noi, peste ale noastre sentimente, chiar si peste lucruri.
Si e normal, cum e normal ca primavara sa infloreasca florile.
De aceea cred ca va iubi alta femeie… E bine!
Nu stiu daca a uitat deja ultimul meu sarut, si nici nu ma intereseaza cu cine.
Dar poate într-o zi, auzind un cantec, va simti cum îi va schimba ritmul inimii.
Sau poate vreo rochie, un parfum, poate chiar racoarea de dupa ploaie.
Într-o zi, cumva, ceva tot îi va aduce aminte de mine.
Sau poate chiar un gest, sau o privire.
Poate anumite strazi, o esarfa prinsa cumva, sau chiar o frunza purtata de vant.
Într-un fel sau altul va trebui sa-si aminteasca de mine, fara sa vrea, ascultand niste pasi…
ca cei care-i faceam cand ma furisam pe la spatele lui sa-l iau în brate.
Va fi într-un anumit moment, nu conteaza locul, nici ora, pentru ca iubirea e asemenea vantului,
crezi ca a trecut, dar el continua sa ramana acolo.
În acel moment el va suspina, iar ea îl va întreba de ce…
Hmm, va trebui sa-i inventeze o minciuna. Nu-i va spune niciodata despre mine.
Si chiar daca ea îl va iubi mai mult decat mine, el nu o va putea iubi mai mult ca pe mine…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu